Atentie, urmeaza un post lacrimogen!
Il tin
minte pe Cristinel de cand eram in clasa a opta. Era mic, timid, nitel
rotunjor, nu prea dadeai doi bani pe el, si totusi iesea oarecum in
evidenta. Nici nu mai stiu cand si cum l-am remarcat. Imi aduc doar
aminte ca reactia mea a fost ceva de genul "Hello! Where did you come
from?"
Am devenit apropiati. Aveam grija de el, ca era
maruntel, si aveam grija sa nu-i faca nimeni niciun rau. Simteam, stiam,
de fapt, ca daca el pateste ceva, o sa am si eu de suferit. Era o
chimie speciala intre noi...ceva...asa...oarecum nedefinit, dar totusi
banuiam ca e o relatie care va dura.
Si au trecut anii.
A fost alaturi de mine in momente vesele si triste, cand am intrat la
liceu, cand am dat teze, cand am luat 4 la istorie, in drumetii, cu
bicicleta, cand am implinit 18 ani, cand am picat la facultate, cand am
luat bursa de merit, cand am dat licenta, cand m-am angajat ca profesor
suplinitor, cand am plecat in Suedia, cand m-am casatorit si cand a
aparut bebelina. Mi-a fost alaturi tot timpul, neconditionat, tacut,
mereu in umbra mea. Nici nu era nevoie de cuvinte, stiam ca e acolo,
nedezlipit de mine. Am crescut si am imbatranit impreuna. Am facut totul
impreuna. Am ras, am suferit, am pescuit si ne-am balacit impreuna.
Sunt multi ani la interval...
Si totusi, ieri a fost ziua
in care a trebuit sa-mi iau ramas bun de la Cristinel. Ma incearca un
oarecare regret, si, totusi, simt si o usurare. A fost o relatie de
lunga durata...dar asta e, uneori trebuie sa mai spunem si adio, ramai
cu bine. Asa e viata.
Adio, Cristinel! It's been one hell of a ride!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu