De data asta am mers pana la cabana Dochia, cu revenire tot in Durau. Mai mersesem pe traseul asta cu niste ani in urma, cred ca prin anul 2 de facultate, asa ca nu mai stiam cat e de urcat. Si e de urcat! In afara de o portiune destul de mica aproape de Fantanele, cu panta lina, si de bucata aia dinainte de Panaghia, plus cat mai e de-acolo pana la Dochia, restul e urcus continuu. Dar, sincer, recompensa merita fiecare fibra musculara distrusa.
Spre deosebire de excursia anterioara, acum am plecat ceva mai repede pe munte, mai exact la 12:09. Cand a auzit doamna de la bilete ca suntem 4 adulti plus un copil de 2 ani si 8 luni, mi-a zis ca nu prea avem sanse sa facem traseul asta pana vine noaptea, adica sa ajungem la Dochia si sa ne mai si intoarcem. Mi-a recomandat, totusi, sa nu facem popasuri. Ce nu stia ea e ca, asa barabule de canapea cum suntem noi, avem ambitie. Adica cum, ne face pe noi un urcus pe munte? Tura trecuta am scos timpi mai buni decat cei de pe indicatoare la fiecare portiune de drum, si nu aveam motive sa nu credem ca si acum va fi la fel.
La Fantanele am facut primul popas, de vreo 20 de minute. Ne-am hidratat cu limonada, apa multa, ceai cu rom si o bere. Am prins si placintute cu branza (4 RON/buc), calde :-)
(Asta sta scris pe peretele cabenei Fantanele. Motivant!)
La 13:09 plecam spre primul checkpoint, Curmatura "La morminte". Ne-am mai oprit pe drum de multe ori, pentru cateva minute de fiecare data, fie ca sa ne mai tragem sufletul, fie sa bem apa, fie sa se mai dezmorteasca bebelina (sau sa faca pipi). Aparent, nu-i asa confortabil sa stai mult timp agatata de spatele unuia care dogoreste de la efort si de pe care curg toate apele (si berile).
Aproape de Panaghia, acolo unde, dupa ce depui un ultim efort ca sa urci stanca aia de conglomerat si poteca se strecoara printre pini, a vrut sa merga singura, pe picioarele ei. Am lasat-o sa mearga de mana cu mami, si a mers asa pana dincolo de statia meteo.
Pe Toaca n-am urcat din 2 motive: era destul de tarziu, si stiam ca un urcus pana in varf ar fi durat 15-20 de minute, plus coborarea. Apoi, tinand cont ca scara aia de lemn nu mai exista, urcarea fiind o alta proba de anduranta si de indemanare, am zis pas pentru moment.
Eram aproape de Dochia cand norul negru de deasupra a inceput sa se manifeste. A fost o ploaie scurta, dar rece. In orice caz, cat am stat noi in cabana sa mancam o ciorba de vacuta (9 RON + smantana si chifla, 2 RON fiecare) plus mancarea carata in rucsac, a trecut si ploaia. N-a fost cine stie ce, nici praful nu-l udase bine.
Pe la 5 si un pic porneam inapoi spre Durau. N-aveam niciun stress, stiam ca o sa scoatem timp bun, fiind doar de coborat. Pe de alta parte, stiam (eu, cel putin), ca o sa am de tras cu genunchii. Si asa a fost. Am avut momente cand simteam ca se desurubeaza. Bucata aia mai domoala, dinainte de Fantanele, a fost ca un balsam. A fost si aici o portiune pe care bebelina a coborat-o pe propriile picioare, asistata totusi de mami si de nana. S-a amuzat maxim de cum ii fugeau pietrele de sub picioare, in timp ce noi ii faceam capul calendar sa fie atenta si sa calce sanatos.
Pe la 8 si ceva eram in statiune, rupti de oboseala si cu gandul numai la un dus cald si la paturile pe care urma sa ne prabusim dupa.
Asadar, am bifat si traseul asta. Urmatorul o sa fie tot pana la Dochia, dar vom porni din Izvorul Muntelui. Deocamdata, planul e sa urcam pe la Curmatura Lutul Rosu si sa coboram prin Poiana Maicilor. Dupa ce bifam si asta, ne orientam spre alte culmi :-)
Impreuna cu sotioara, am ajuns la concluzia ca, din fiecare drum de-asta pe munte, invatam cate ceva. Din prima drumetie am invatat ca trebuie sa luam cu noi ceva haine uscate si mancare. Din asta am invatat ca nu e o idee chiar rea sa avem niste pelerine de ploaie, chiar daca vremea pare de nota 10. Sa vedem ce mai invatam din urmatoarea excursie... :-)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu