Mlastina disperarii

Dupa ce am dat gata cartea lui Pavlovici, trebuia sa o citesc pe cea a lui Goma, conform celor afirmate aici.

Ei bine, am uitat, si m-am apucat de citit Mlastina disperarii, a lui Dumitru Bordeianu. Acum am terminat-o si pe asta si incep, intr-adevar, Paul Goma - Patimile dupa Pitesti.

Un pasaj din cartea lui Bordeianu:

Metoda folosită în demascări, în ceea ce priveste tortura fizică, a fost luată din „Poemul pedagogic” al criminalului pedagog bolsevic Macarenko, pe care au experimentat-o în U.R.S.S. cu detinutii de drept comun; metoda diabolică de tortură sufletească a fost elaborată si pusă la punct de capetele satanizate ale ocultei moscovite si internationale. Esenta acestei metode era: bătaia, tortura continuă, neîncetată, sine die, cu cea mai mare intensitate. Cel torturat nu trebuia să stie când va lua sfârsit această tortură. Malraux făcea remarca, în scrierile lui, că nici un om nu poate rezista unei torturi neîncetate si prelungite, fără termen si fără nădejdea unui sfârsit.

Sau:

Sufletele noastre erau schilodite si înfrânte iar noi ne manifestam si ne comportam ca niste roboti. Parcă nu mai era nimic viu în noi, iar omul rational dispăruse si el de mult din lăuntrul nostru.
Din când în când însă se mai ivea totusi câte o licărire ratională în sufletele noastre. Aceasta însă ne îngrozea, pentru că prăbusirea ce-i urma era inevitabilă.[...]
Unii au cedat numai când l-au văzut pe altul plin de sânge si schilodit în bătăi, fără ca ei însisi să fi luat vreo palmă. Altii au cedat după o palmă sau după o bătaie bună, altii după sute de bătăi, altii s-au sinucis sau au înnebunit iar altii au fost ucisi.
Unii au cedat după o zi de tortură, altii după o lună, altii după ani. Toti am fost însă topiti, în termeni comunisti „muiati”, conform afirmatiei: „De beton armat să fiti, si tot o să vă muiem”. Cum să nu ne
„topim”, când carne nu mai aveam iar ciolanele ne erau umflate si înnegrite de ciomege?

Despre celebrul tortionar Eugen Turcanu:

Era un bărbat frumos, iesit din comun, cu capul mare, cu trăsături fine, fruntea lată, buze senzuale, părul castaniu spre blond, ondulat si nasul de tip clasic, grecesc. Ochii, mari, exagerat de mari, albastri, foarte expresivi. Când se încrunta, te înspăimânta. Bărbia, specifică tipului voluntar. Râdea rareori si râsul lui era plăcut, atrăgător. Corpul, bine proportionat, părea al unui atlet de performantă. Când îti dădea un pumn sau o palmă, te dobora la pământ. Când se enerva era atât de crud, că distrugea totul în calea lui ca un ucigas feroce.
Mai era apoi si de o inteligentă iesită din comun si cu o memorie formidabilă. Îsi aducea aminte de tot ceea ce declarase fiecare student la Bucuresti si la Gherla.
Era atât de satanizat că nu mai stiai ce să crezi despre el. L-am asemuit unui înger căzut. Vointa de putere cu orice chip îl adusese la nebunie. Devenise o brută degradată si satanizată. Pe unde trecea el,
prin camerele de tortură, pe coridor, la camera 4 spital, unde se scriau declaratiile obtinute prin chinuri, Ţurcanu răspândea în jurul lui o groază si o frică încât tot ce era viu înmărmurea.
De multe ori când îl vedeam, îmi aduceam aminte că era căsătorit cu o fată frumoasă si că avea o fetită.
Inteligenta lui era orbită de betia puterii, de dorinta de a se ridica deasupra altora, indiferent prin ce mijloace. Şi din cauza acestei orbiri, sau poate pentru că nu cunostea comunismul în esenta lui, Ţurcanu devenise un instrument orb de care se foloseau comunistii.
Iar răsplata au fost niste rafale de armă care i-au ciuruit atleticul corp. Sângele celor pe care i-a ucis a cerut judecată de care să nu poată scăpa. Şi omul ticălos a căzut victimă propriei ticălosii.

Si un pasaj emotionant, din perioada cat a stat la Suceava pentru "ancheta" si "proces" (un gardian reusise, cumva, sa faciliteze o "intrevedere" a unui detinut cu familia acestuia):

Era pe la începutul lui martie, iar afară era încă iarnă cu frig, vânt si zăpadă. Iată scena: la vreo 50 de metri distantă, lângă stâlpul luminat, am văzut o femeie cu un copilas în brate, iar lângă ea, alti doi copilasi, între 4 si 6 anisori. Priveau spre geamul celulei si fluturau batistele către tatăl lor, care le făcea si el semne. Din celulă se putea vedea bine în stradă, femeia si copilasii fiind luminati de bec si de luciul zăpezii de sub picioarele lor. Când i-am zărit, suflete nevinovate, cu mânutele ridicate în sus, făcând semne tatălui lor, ne-au podidit lacrimile. O mamă cu puii ei, în frig, plângând si stergându-si fata cu batista, iar tatăl întemnitat după gratii, mângâindu-i doar din ochi. Cei ce au copii, să încerce să trăiască, măcar o clipă, scena.
Acest spectacol s-a repetat nopti în sir până ce soldatul din prepeleac a sesizat conducerea închisorii si ofiterul politic. În urma acestui denunt a dispărut si dramatica scenă si tatăl din celula vecină si, nu după mult timp, si gardianul de pe sectia noastră.

Poza lui Dumitru Bordeianu e luata de aici.