butoiul, ceapa si copchilul

Aparent, nici o legatura intre cele 3. Nici macar de ceapa.

Nu mai stiu cati ani aveam. Putini, in orice caz. Era vara, eram la bunicii dinspre mama. Imi aduc aminte crampeie din ziua aia, tin minte ca erau coapte dudele (agudele, cum li se spune prin partea unde mi-am petrecut multe zile din copilarie).

Bunicii plecasera la camp, era pe vremea CAP-ului, si ma lasasera acasa, de capul meu, incredintati fiind ca am suficienta minte incat sa nu fac tampenii. Ti-ai gasit! Ce s-a intamplat in ziua aia a ramas intiparit in amintirea mea si a bunicilor, si, ulterior, si a parintilor, dupa ce au aflat.

In general nu am fost un copil rau (zic eu). O comiteam foarte rar, dar, ca si in cazul de fata, cand se intampla, era de pomina.

Pe ulita bunicilor aveam cativa prieteni. Imi aduc aminte de Sorin a' lu' Burlacu, de-o varsta cu mine, si de Tatiana, care era cu un an sau doi mai mare decat mine. Nu mai stiu a cui era ea, dar sigur avea o apartenenta. Stiu doar ca statea la o aruncatura de bat de casa bunicilor, gard in gard cu ţaţa Maria, o sora mai mare de-a bunicii, care vorbea stalcit din cauza unor probleme cu dantura si care avea o gospodarie ceva mai mare decat a bunicilor mei, si pe care o vizitam foarte rar si foarte putin, pentru ca bunicii mei nu erau de acord sa mergem pe capul oamenilor si sa facem tambalau acolo. Asa au crescut-o si pe maica-mea, care, la randul meu, asa a incercat sa ma creasca si pe mine. Intr-o oarecare masura a reusit, cred eu.

Revenind la ziua cu pricina. Aparent, eu fiind acasa si cam plictisindu-ma, i-am chemat pe cei doi prieteni de joaca sa ne jucam. Eu, baiet di la uoras, aveam jucarii. Adica altceva decat un bat si un cerc. Aveam masinute, aveam soldatei de plastic, aveam chestii colorate si care pareau de pe alta lume pentru astia de la tara. Aveam un leagan atarnat de o creanga a dudului din fata prispei, pe care saracu' bunicul meu il monta in fiecare vara cat stateam la ei, si-l demonta cand plecam, ca sa nu-l bata ploaia si sa putrezeasca. Si, mai presus de toate, aveam bomboane, o resursa destul de limitata ce-i drept, dar valoroasa in acei ani. Ai mei, cand ma lasau la bunici, ma lasau cu haine, cu jucarii, ceva carti, mancare si dulciuri. Dulciurile mi le dramuia bunica, nu aveam acces nelimitat la ele.

Bun. Deci vin cei doi la bunicii mei in curte, si ne jucam noi pe-acolo cu jucariile mele. La un moment dat, cuiva (bunica mea zicea ca Tatiana ar fi fost cea cu ideea) ii trece prin minte sa mergem la altcineva in curte sa ne jucam acolo. Nici in ziua de ai nu stiu cine locuia acolo, nu stiu cum arata copilul ala, daca era baiat sau fata. Stiu doar ca pe mama lui/ei o cheama (daca mai traieste) Hermina, si a jucat un rol important in beleaua care avea sa se intample.

Era vara, precum spuneam, si ceapa avea minunatiile alea de tulpini lungi si goale cu inflorescenta in varf. Deci niste tevi in toata regula. Fiecare din noi a intrat in gradina femeii si si-a luat cate o asemenea teava.

Undeva, intr-un colt de gospodarie, femeia avea un butoi in care adunase apa de ploaie. Stiti, cum se face la tara. O mai folosesti sa te speli pe maini in fuga, sau seara pentru o igienizare relativa, doar a zonelor esentiale. Incepe sa se lege? Butoi cu apa... noi cu niste tevi...

Ei bine, din nou cineva avu o idee. Adica sa suflam noi in apa aia prin tevi, sa facem bulbuci. WOW! That sounds like a lot of fun! Copiii din ziua de azi, cu acces la ultimele jocuri pentru cele mai noi console, probabil m-ar privi cu mila daca le-as zice asta. Dar cat putea sa fie de fain! Ca sa fac o comparatie, e ca si cum o pisica ar fugari un banal ghemotoc de hartie.

Ne adunam asadar in jurul butoiului cu apa, 4 plozi arsi de soare si pusi pe harjoana, si ne aplecam peste marginea lui, incercand sa ajungem la apa cu tevile noastre din cozi de ceapa. Incercam, zic, pentru ca butoiul nu era plin, era cam pe jumatate. Ei, si cum ma aplecam eu asa, un pitic de copchil, ca disperatul, sa ajung cu teava aia de ceapa la apa din jumatatea de jos a butoiului, se pare ca m-am cam dus cu capul in jos. In apa. Ca-n filmele cu prosti sau cu gangsteri care vor sa stoarca informatii de la unii. De stors s-a stors si din mine ceva, dar e vorba de apa din haine.

Nu prea stiu ce s-a intamplat dupa ce am ajuns cu cracii-n sus in butoi. Bunica-mea zicea ca tocmai atunci ar fi intrat Hermina pe poarta, la timp sa se repeada si sa ma traga din butoi. Eu chiar nu-mi aduc aminte ce si cum. Singura chestie pe care mi-o mai amintesc de atunci e ca m-am dus acasa si i-am asteptat pe bunici in leagan, cuminte ca un mielusel. Nu-mi era frica ca o sa mi-o iau, ca de la bunici n-am luat niciodata nici macar o palma la fund, cum se da cand e plodul obraznic, dar stiam ca o sa ma certe. Si pe buna dreptate: eram lasat in grija lor. Si cum ar fi fost, Doamne-fereste, sa nu fi ajuns femeia aia in momentul potrivit sa ma traga de picioare din butoi? Nu mai era blogulucoje acum.

Cred ca asta a fost cel mai nasol moment din copilaria mea. Near-death experience. Pe femeia aia am mai vazut-o acum cativa ani cand eram la tara. M-a oprit sa ma intrebe daca stiu cine e. Evident, nu stiam, si i-am spus asta. "Eu îs Ermina, ti-am scos di chişioari din butoi cand iera sî ti îneşi!" Ce era sa-i zic? Am pupat-o si i-am zis sarut mana si multumesc ca ai facut asta.

Nu sunt un tip religios. Stiu sa imi fac cruce, stiu sa zic Tatal nostru, insa nu frecventez biserici, nu stiu Crezul si nici vietile sfintilor. Totusi, daca exista intr-adevar ingerii pazitori, atunci cred ca in ziua aia acela a fost ea, Hermina.